Mihaela Mihăilescu, singura directoare din Independența care vine cu bicicleta la școală și ține orele de istorie cu ușa deschisă

Mihaela Mihăilescu predă elevilor istoria așa cum ar fi vrut să o învețe ea la școală: cu scopul ca ei să înțeleagă evenimentele și cauzele producerii lor, nu să memoreze niște nume și ani. Are 53 de ani și pe ultimii 31 ani i-a petrecut în Școala Gimnazială Nr. 1 din comuna Independența, județul Galați, ca profesor și, de 26 de ani, ca directoare.

Foto: Mihaela Mihăilescu în biroul de la școală

S-a născut în Panciu și în copilărie visa să fie jurnalist. Cum mijloacele de informare nu erau multe la vremea aceea, aflase că își poate împlini visul urmând Facultatea de Istorie și Filosofie. A ales Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Admisă la facultate, a aflat că posturile disponibile prin regiunea Moldovei sunt preponderent de profesor de istorie. Spune că nu a excelat la istorie în anii de școală, fiindcă îi era greu să rețină ani, avea nevoie să facă conexiuni ca să înțeleagă. Abia în clasa a VIII-a a avut un profesor care i-a trezit interesul pentru disciplină. 

A terminat facultatea în 1990, când era proaspăt căsătorită cu Adrian, pe care l-a cunoscut în timpul studiilor, și devenise mama unui băiat de câteva luni. Adrian terminase facultatea de doi ani și primise deja post de profesor de istorie în comuna Independența, iar întâmplarea a făcut ca în comună să fie două posturi libere de profesor de istorie. A ales să meargă acolo ca să-și țină familia unită. 

Din 2011 face echipă cu Adrian atât acasă, cât și la școală, unde el este director adjunct. Până la comasarea celor două școli, soțul ei fusese directorul școlii Nr. 2 din Independența. Zice că se completează bine și uneori discuțiile despre școală se prelungesc și acasă, deși Mihaela a început să creeze spațiu doar pentru familie când sunt împreună. Spune despre Adrian că e un bun filosof al istoriei: datorită notițelor lui din facultate a învățat pentru examenele de definitivat, fiindcă are o bună capacitate de sinteză. 

Mihaela e formator, metodist, director și profesor. Dintre toate rolurile, cel de profesor e cel care îi place cel mai mult. 

Istoria e vie și prezentă în tot ce facem

Școala e al doilea spațiu pe care îl simte ca acasă. De când e directoare, nu a stat departe mai mult de două săptămâni, rutina și meseria fac parte din viața ei. Predă istoria punând accent pe evenimente și înțelegerea cauzalității. „Mă interesează evenimentul atât cât produce consecințe”, explică Mihaela, iar elevii îi spun că văd istoria ca materia la care nu simt că învață, ca la celelalte. 

Foto: Elevii Mihaelei într-un proiect Erasmus+

Obișnuiește să petreacă mult timp în pregătirea materialelor de a doua zi, fiindcă vrea să le ofere copiilor cele mai bune contexte de înțelegere. Lecțiile de istorie sau educație socială au un numitor comun: metode prin care să le stârnească curiozitatea elevilor ca, apoi, să caute singuri mai multe răspunsuri despre subiect. Face asta prin eliminarea sau adaptarea informațiilor greu de înțeles: „cobor din zona abstractă și aduc informația pe înțelesul lor; simt că așa ajung mai aproape de ei.”

Peste 90% dintre elevii Mihaelei aleg să dea teza la istorie în clasa a VIII-a. Îi atrage prin legătura pe care o creează cu viața reală. Le spune că istoria e făcută de oameni și când le explică un eveniment istoric, îi întreabă: „ce ai face tu dacă?”.

De exemplu, la lecția despre desemnarea domnitorilor, Mihaela le-a explicat că în monarhie succesorul se alegea pe cale ereditară în timp ce în țara noastră pe cale electiv-ereditară, adică urmașii puteau fi inclusiv dintre copiii nelegitimi ai domnitorilor. I-a provocat să spună care e cea mai bună formă de alegere în raport cu stabilitatea statului. „O fetiță a zis că era mai bine la noi, că primul născut în monarhie putea să fie o persoană nepotrivită pentru tron, pe care n-ai fi avut cum să o schimbi, pe când la noi puteai să alegi.”

Apoi le-a dat roluri de urmași, fii legitimi sau nelegitimi ai unui domnitor și i-a întrebat pe rând: „cine ai vrea să te urmeze la tron?”. Copiii își alegeau colegii cu care se înțelegeau bine, cu care erau prieteni, un lucru anticipat de Mihaela. Le-a explicat că, așa cum au făcut și ei,  alegerile libere erau ghidate și de interese personale și deseori duceau la conflicte care slăbeau statul. „Îi aduc la natura umană ca să înțeleagă deciziile care au fost luate de-a lungul istoriei și decizii care se iau și acum.”

Mihaela crede că învățarea are loc doar când elevii sunt provocați să gândească singuri, iar asimilarea e și mai profundă dacă naște dialog și dezbatere între copii. Le spune și propria poveste de viață la clasă. De exemplu, la lecțiile despre revoluția din 1989, elevii află că Mihaela era mamă de câteva zile, îl născuse pe fiul său pe 17 decembrie și că în ziua de 21 decembrie se afla în casa părinților. „M-am trezit în împușcături, s-a tras din frică și au murit oameni din greșeală.” Elevii cască ochii mari și sunt captivați într-un exercițiu spontan de empatie. 

Lecția schimbării de regim din anii ‘90 este și despre poveștile cu care elevii vin de acasă. În pregătirea orei, Mihaela îi pune să-și întrebe părinții și bunicii despre cum era acea perioadă pentru ei. Fiecare vine cu propria poveste și fotografii ale familiilor din perioada comunismului, dezbat împreună și ajung la concluzia că „democrația, chiar dacă nu e perfectă, este cel mai bun sistem politic de până acum, parafrazându-l pe Churchill.”

Lecția care i-a schimbat percepția despre rolul directorului

În urmă cu câțiva ani, a speriat-o ideea că ar putea să nu mai fie în contact cu elevii, când se discuta despre cum directorii ar urma să nu mai aibă ore la catedră. Atunci și-a zis că va renunța de directorat dacă va avea de ales. Contactul cu elevii o ține vie, de la ei își ia motivația să meargă înainte în fiecare zi.

Le spune profesorilor că școala trebuie privită ca un întreg: fiecare poate găsi utilitatea disciplinei dincolo de băncile școlii, iar modul în care aleg să predea se va reflecta în calitatea umană a celor care reînnoiesc contractul social. „Ce vedem în jur e și pentru că noi, profesorii, ne axăm pe lucruri care nu îi ancorează pe elevi cu adevărat în realitate.” Crede că miza profesorilor nu trebuie să fie în creșterea numărului de olimpici, căci nu ei dau măsura unui sistem de educație, ci pe majoritatea elevilor. Își vede uneori colegii stresați că nu reușesc să integreze materia pe care o predau ori sunt concentrați doar pe disciplina lor și uită că „au valori și atitudini de transmis elevilor, nu doar conținut.”

Pentru Mihaela, soluția stă într-o schimbare pornită de la nivel central și susținută de la nivel local, prin inspectorate și directorate. Spune onest că și ea mai are de lucru în propria școală. Însă și salarizarea e o problemă din care derivă lipsa de curaj a profesorilor când vine vorba de inovație și adaptare la vremurile actuale. Într-un sistem în care mult timp salarizarea a fost deficitară, e greu să ai profesori motivați la clasă, cu orizonturi largi care să formeze elevii întocmai. Pe scurt, educația costă și să produci educație de calitate nu e deloc ieftin.

În timp, a învățat să vadă punctele forte ale fiecărui profesor, să-i motiveze și să ofere la rândul ei când are așteptări. De altfel, spune că nu le-a cerut niciodată ceva ce nu făcuse ea deja. Împreună au reușit să desfășoare șapte proiecte europene, Comenius și Erasmus+, care au presupus mobilități și în urma cărora au primit feedback la superlativ din partea celor care i-au vizitat, printre care și profesori de la școli nordice. „Am lângă mine o echipa de oameni super, care îmi dau încredere și optimism că reușim tot ce ne propunem. Fără ei, cu siguranță, nu aș fi realizat atâtea la școală.” Vrea să devină mai bună și să îi încurajeze să aibă mai multă încredere în ei, să le arate că nu așteaptă perfecțiune, ci să facă lucruri cu plăcere, nu cu presiune. 

Foto: Mihaela alături de Adrian și două colege într-un proiect Erasmus+ în Norvegia

Mihaela a învățat cea mai valoroasă lecție de la un director de școală cu care a fost parteneră într-un proiect european în 2009: de câte ori există un conflict între profesor și elev, sau profesor și părinte, ori între director și profesor, cel care este pe poziția de putere este primul care trebuie să ofere. „Mi-a schimbat cu totul percepția.”

De atunci caută mereu soluții prin care să-i facă pe profesori conștienți de rolul lor, încercând ea însăși să fie un exemplu. Nu a avut niciodată probleme cu elevii, fiindcă și-a construit relațiile pe bază de respect și încredere. E o muncă constantă ale cărei roade le vede când o caută să-i împărtășească despre gândurile sau nevoile lor. Are ușa biroului și a sălii de clasă mereu deschisă când predă, practică pe care au preluat-o și alți colegi, dar nu a făcut o regulă generală din asta.

A învățat de la copii că trebuie să le ofere libertate și independență. La finalul clasei a VIII-a obișnuiește să le dea un chestionar în care le cere să noteze trei profesori care au însemnat ceva pentru ei și trei profesori care nu le-au plăcut și să-și motiveze alegerile. Mihaela se regăsește în prima categorie și spune că se bucură că nu trece anonimă prin viețile lor. 

De altfel, știe că are impact nu doar prin notele elevilor la examenul de final de clasa a VIII-a, dar mai ales prin relația pe care o ține vie peste ani, când foști elevi o vizitează la școală ca adulți. Unii dintre ei au fost ghizi pentru profesorii din programele Erasmus+ care au vrut să vadă Bucureștiul în drumul lor spre Galați, după ce Mihaela le-a cerut ajutorul. Povestește și despre unul dintre foștii elevi, antreprenor în prezent, care a donat școlii calculatoare, laptopuri și videoproiectoare la începutul pandemiei. Tot el a sponsorizat premiile de sfârșit de an și deplasările elevilor la olimpiade pentru care costurile erau un efort financiar.

În cariera de director, a trecut și prin perioade mai tensionate declanșate de schimbările politice. A fost o perioadă în care s-a gândit să renunțe. A cuprins-o panica fiindcă se imagina fără o parte din ceva care înseamna deja viața ei. Din cauza stresului a dezvoltat zona zoster, o afectiune a pielii, pentru care urmează periodic tratament. Și tot atunci a înființat propriul ONG, Agoralink, cu care să-și ocupe timpul liber dacă ar fi renunțat la funcția de director. Obiectivele ONG-ului le-a stabilit tot în jurul școlii, prin cursuri pentru profesori,  dar și al comunității, prin sprijin oferit bătrânilor sau copiilor din familii vulnerabile. Acum, spune că organizația a fost o decizie înțeleaptă, fiindcă este puntea prin care fostul elev antreprenor reușește să sprijine școala în care și el s-a format. 

Învățare la orice vârstă 

E membră Aspire Teachers din primăvara lui 2020, când a fost selectată să facă parte din hub-ul din regiunea de nord-est. Simte că în comunitatea de profesori a primit recunoaștere pentru munca ei și are încredere că e locul în care poate învăța cum să devină mai bună. Spune că s-a alăturat la momentul potrivit, înaintea pandemiei. De atunci participă la toate webinariile organizate și e recunoscătoare că la fiecare întâlnire învață ceva nou. De altfel, nu mai folosise Zoom înainte de școala online. „Primul meu Zoom a fost cu echipa Aspire. La o săptămână după închiderea școlii, l-am folosit cu colegii și când ne-am văzut eram toți cu lacrimi în ochi.”

Face parte din grupul profesorilor care a planificat peste vară în echipă o unitate de învățare la istorie folosind cadrul Understanding by design, ca să aducă profunzime învățării. Mihaela spune că aplica principiile planificării inverse intuitiv, însă nu știa că așa se numește ori că e o practică ale cărei efecte sunt dovedite științific. „Nu aveam nicio siguranță că ce gândeam și făceam era bine, aveam un feedback pozitiv din partea copiilor și atât.” 

Își amintește cu umor despre vizita unei delegații de chinezi, înainte ca România să intre în UE, după ce scoala trecuse prin programul PIR (Programul pentru Învățământ Rural). Primise un telefon de la Inspectorat prin care fusese informată că va veni un grup de peste 20 de chinezi, într-un schimb de experiență în urma implementării cu succes a programului. Sarcina lor era să împărtășească cu membrii delegației din propriile experiențe.

Avea emoții, fiindcă era prima vizită a unei delegații străine și, „la vremea aceea, engleza noastră era vai de ea.” I-au așteptat pe chinezi cu sarmale, plăcinte cu brânză, șervețele cu tricolorul și ansamblul elevilor de dansuri populare. Pe atunci, școala avea toaleta afară, în curtea școlii. Locul de spălat pe mâini era o improvizație dintr-un bidon cu apă, iar dedesubt avea o chiuvetă a cărei scurgere era o găleată mascată.

Odată ajunși la școală, musafirii au fost invitați la dans, iar unul dintre ei s-a dus la Mihaela si îi tot spunea „wash, wash.” S-a gândit că vrea să se spele pe mâini și își amintise că nu verificase dacă bidonul avea apă. L-a invitat la dans câtă vreme a trimis un coleg să-l umple. După dans, invitatul a mers din nou la ea și îi tot spunea „wash.” L-a dus la chiuveta improvizată, dar atunci invitatul a văzut toaleta din curte și a fugit spre ea ca împușcat. Își amintește râzând de întâmplare și dincolo de limbă, de ridicolul propunerii ca toaleta și chiuveta să fie improvizate în spații diferite. Câțiva ani mai târziu s-a ambiționat și a început să învețe engleza singură, cu ajutorul Google Translate, când a scris un proiect Comenius. 

Când are nevoie să-și încarce bateriile, își așază picioarele pe o pernă în pat și o oră-două îi place să evadeze în poveștile autorului de romane istorice Ken Follett. Uneori recitește părți din cărțile care i-au plăcut, pe care le redescoperă cu fiecare lectură proaspătă. Răsfățul e în vacanța de vară. Vreme de o săptămână citește dimineața, la prânz și seara, fiindcă doar așa reușește să se deconecteze. Sau iese la plimbare cu Bruno, câinele de șase ani pe care l-a primit cadou de la fiul său. Ori merge în vizită la Galați să-și vadă nepotul. De anul trecut conduce singură, fiindcă a învățat și a luat carnetul de șoferi după ce Adrian s-a îmbolnăvit. A făcut o afecțiune la un picior și a fost nevoie să preia din lucrurile pe care le făcea el până atunci. 

Crede că orice vârstă e potrivită pentru a învăța ceva nou. La 45 de ani, a învățat să meargă pe bicicletă și de atunci spune că a schimbat mentalitatea oamenilor din sat prin faptul că „o văd pe doamna directoare cum pedalează.” Pedalatul o relaxează. Înainte de pandemie, obișnuia să plece cu bicicleta în pădurea Siretului, la vreo trei kilometri de sat, cel puțin de trei ori pe săptămână. Era refugiul ei. Momente în care școala, familia, gândurile de peste zi iau o pauză, iar ea se bucura de natură și de timpul petrecut cu ea însăși.

Foto: Mihaela alături de elevii din clasa a VIII-a cărora le-a fost dirigintă, benevol, timp de un an

Interviu realizat de Roxana Tănăsachi