Povestea nu este despre mine, ci despre ei

Fiecare copil merită o educație excelentă, dar cum se naște excelența în pedagogie? Ce inspiră profesorul să depășească barierele tradiționale ale catedrei și să devină mentorul celor mici? Cum și de ce ajunge un profesor la Aspire Teachers, ce speră și ce reușește să găsească aici?

Alina Andrei este o profesoară de 37 de ani cu vastă experiență în sistem: 14 ani de activitate, dintre care 10 în mediul urban și 4 în cel rural. Toți în România. Ultimii, la Liceul Teoretic „Lascăr Rosetti” Răducăneni, Iași. Alina a fost încurajată să se înscrie la Aspire Teachers de directoarea școlii în care preda, care știa că „vrea să se joace mai mult cu elevii, cu mințile lor”. Venea din mediul urban, de la un liceu de elită și era obișnuită cu performanța, dar se lovea de lipsurile din mediul rural. Aspire Teachers i-a oferit materialele necesare pentru jocul cu mințile elevilor de toate vârstele, acces la un proces de învățare diferit și la o comunitate de oameni dornici să schimbe înțelesul cuvintelor educație și învățare. Când rostește un cuvânt aparent simplu, comunitate, vocea Alinei are alt ton. O întreb de ce.

„Pentru profesori, eu cred că Aspire Teachers vine cu o dublă invitație: una la reflecție – și implicit interiorizare – și cealaltă la acțiune. Aceste aspecte se nasc din nevoia de a face cât mai bine ceea ce-ți place, chiar dacă realitatea nu este întotdeauna așa cum am avea nevoie să fie. În Aspire se creează o comunitate orientată spre calitatea actului educațional, aici întâlnești oameni care au ieșit din letargia sistemului și vor sau fac deja lucrurile să meargă, iar asta se întâmplă simplu, firesc, ceea ce te inspiră și face obiectivele tangibile. Mie mi se pare mai ușor atunci când te molipsești de entuziasm, atunci când te simți parte a unei echipe, atunci când cineva se interesează de bucuriile și necazurile tale în raport cu ceea ce faci”, spune ea. Și brusc, comunitate nu mai e doar un cuvânt.

„La Aspire Teachers, cineva m-a întrebat, pentru prima dată, cum mă simt eu, ca profesor”, spune Alina. Îmi mărturisește că până atunci auzea doar fraze reci, goale, seci: „învățare centrată pe elev”, „învățare centrată pe elev”... „Dar noi, noi unde suntem?”, se întreba. A ajuns la Aspire Teachers când întrebările deveniseră de neoprit, când își făcea apariția cea mai dură dintre ele: „Să mă duc în alt sistem?”

Se gândea la experiența din mediul urban, unde ghearele sistemului nu erau atât de ascuțite, nici copiii - o pradă așa ușoară, iar elevii ei nu câștigau doar multe premii, ci și șansă la un viitor mai bun. A rămas. „Noi nu suntem antrenori de genii”, spune Alina. „În povestea noastră, ei sunt eroii. Copiii. Tot ce putem noi să facem este să-i ajutam să învețe.” Mediul rural a supus-o unui proces intens de „autoreeducare”, după cum mărturisește, iar Aspire Teachers a învățat-o un lucru foarte importat. Că ea contează. Că este importantă. Fiindcă poate să le arate celor mici lumea, nu doar așa cum o știu ei: mică, urâtă, strâmtă. A înțeles cât de mult contează și acum îi învață și pe ei că „merită să speri”.

„Nu mi-a plăcut să mă raportez la a fi profesor ca la o simplă meserie oarecare, vreau să trăiesc prin ceea ce fac. Surpriza pe care am făcut-o la Aspire a venit din faptul că am descoperit și alti oameni în căutarea unor lucruri asemănătoare. Ceea ce mă încântă în mod deosebit este comunitatea formată aici. Cu unii mentori ținem legătura: Olimpia Meșa, Oana Moraru, Marian Staș. Am cunoscut și alti oameni implicați, care dăruiesc din ceea ce știu și fac: Violeta Nedelcu, Claudia Badiu, Nick Munteanu, Carmina Vakulovski, Carina Brînzilă, Pavel Mihaela și mulți alții: Corina, Adina, Simona sunt doar câțiva dintre ei... Schimbarea pleacă de la fiecare dintre noi, așa că eu am schimbat sau intenționez să schimb multe lucruri. Am înțeles, nu doar la nivel teoretic, că rolul meu nu se reduce la a face lecții atractive pe subiecte specifice disciplinei limba și literatura română, ci că lucrul cu elevii vizează de fapt modelarea de personalități, oferirea de modele, punerea lecției în contextul vieții, ridicarea de probleme, ascultarea, crearea de oportunități de manifestare a creativității și originalității. Vreau să mă îndepărtez cât mai mult posibil de sintagma «lasă că merge și așa», pentru copiii mei.”

„Ei, copiii mei, își duc singuri povara”, îmi spune Alina. Mă apasă imaginea - povestea suna cunoscut: în mediul rural, mulți dintre cei mici își poarta prea devreme singuri de grijă, căci părinții sunt plecați peste hotare, în căutare de mai bine. Peste 3 milioane de români muncesc în străinătate și copiii multora dintre aceștia se trezesc peste noapte stăpâni peste gospodarii și singurătăți. Poate tocmai de aceea profesorul contează acum mai mult ca oricând. „Profesorul ajunge să fie părinte pentru copiii părăsiți. Unii dintre ei ajung în clasa a X-a fară să știe să scrie românește, cu visuri de mai bine peste hotare. Moral decad foarte tare și se răzbună adesea pe ei înșiși”, continuă Alina. La finalul unei astfel de povești contează dirigintele, profesorul și colectivul, fiindcă în afara școlii așteaptă tăcută doar sărăcia, uneori pentru 80% din elevii unei clase. Ca să-i scape de ghearele ei, pentru minți sănătoase, suflete liniștite și un viitor ceva mai bun, Alina îi învață că „literatura este viață”. Învățarea vizibilă și cea prin proiecte apropie copiii de adevărații eroi: cei dintre paginile marilor cărți. Alina a reușit să readucă povestea lui Ion (n.r. „Ion”, roman de Liviu Rebreanu) în viața de zi cu zi a copiilor ei: împreună, copiii au creat un ziar al satului, cu știri, articole și interviuri cu și despre personaje. Au continuat să le descopere printr-o emisiune TV și una de radio, iar copiii au început să înțeleagă gândurile și pasiunile străinilor lui Rebreanu, dincolo de citatele seci.

„Am umplut pereții cu fișe făcute de ei, pentru BAC. Pe marginile lor, copiii au desenat... Așa, a rezultat ceva palpabil, care îi ajută să rețină detalii, nu să repete la nesfârșit, căscând de plictiseală.” Alina nu se împotrivește ideilor copiilor ei și nici nu încearcă să-i schimbe peste noapte: „Nu cer referate, care sunt ușor de găsit pe internet. Cer o dezbatere pe baza acelor referate, jocuri pe seama lor. Feed-back și dialog între ei, în primul rând. După ce stabilim regulile împreună, le dau o libertate mai mare elevilor în exploatarea resurselor informaționale, dar trebuie să discutam întotdeauna materialele utilizate și rezultatele. Privirea critică, opinia personală, consultarea mai multor surse, problematizarea, colajul, spiritul de sinteză - toate sunt modalități de lucru și capacități de care au nevoie copiii noștri. Bineînțeles că întotdeauna e loc de mai bine, iar timpul nu e deloc generos, dar atunci când vrei să faci ceva găsești o cale pentru a-ți atinge obiectivul. Asta ține de schimbarea de mentalitate: e mai bine să pornești de la se poate decât de la e greu. La urma urmei, ce e ușor pe lumea asta?”

Alina știe că sistemul are propriile lui limite, că evaluările cer, adesea, mai degrabă cantitate. Știe și că există și profesori tipicari, pentru care aparatul critic este esențial, dar și mentalități care trebuie schimbate. Spune că e mulțumită... „Ce vreau eu să știe un elev de la mine? Vreau să înțeleagă că educația e importantă, că eu sunt acolo pentru a-l ajuta să învețe, că e în regula daca greșește – atâta timp cât e în căutare, că dacă rezultatul nu e cel scontat atunci trebuie revizuit mental sau acțional procesul, că suntem oameni și asta implică limite, dar și visuri, că avem sentimente, că nu-i o rușine să râzi sau să plângi într-un anumit context, că societatea funcționează după reguli, că literatura este fărâmă de viață, crâmpei de vis și modalitate de a percepe lumea și omul, că limba română e frumoasă, că... a trăi înseamnă a iubi, a cunoaște și a crede. Iar copiii mei îmi confirmă în fiecare zi că viață e un dar, că pot zâmbi printre lacrimi, că trebuie să-i ascult, să le explic lucruri care nu țin neapărat de disciplina pe care o predau, să le pun o mână pe umăr, să-i las să plângă dacă le e dor de părinții plecați. Fiindcă nu e vorba despre mine”, îmi amintește Alina.

„Povestea asta nu este despre mine, ci despre ei și despre viitorul lor. Am avut o elevă care scria. Adesea îi citeam creațiile și o sfătuiam ce și cum. Acum, e doctorand. La prima posibilitate de a publica, mi-a cerut părerea. «E puiul meu», mi-a spus. Iar eu am citit și apoi i-am spus că e pregătită și că ar fi bine să-i dea drumul puiului în lume. Eu contez, dar povestea nu este despre mine, ci despre ei.”

Articol realizat de Alexandra Nuta Stoica