Anca Păușan, învățătoare în Cluj: „Copiii au nevoie de profesori care să-i inspire și să le spună că pot face orice.”

Foto: arhivă personală

• Colaborarea, empatia și adaptabilitatea sunt abilitățile pe care Anca Păușan urmărește să le dezvolte elevilor. Face asta prin proiecte de grup și exerciții de ascultare.

• Investește în relația cu părinții și îi include în activitățile școlare fiindcă elevii sunt „oglinda părinților și a bunicilor.”

• Primii doi ani ca învățătoare și i-a petrecut într-un sat din Mureș, cu copii din medii defavorizate. Au fost anii în care a învățat cele mai multe, deși la început a fost „un dezastru.”

• Tranziția de la rural la urban a făcut-o să pună presiune pe ea deoarece își dorea să îndeplinească toate nevoile părinților și ale copiilor. 

Anca are 30 de ani și este învățătoare la Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Cluj-Napoca. S-a îndrăgostit de meserie la prima oră de practică de la Facultatea de Științele Educației și o face cu pasiune de peste șapte ani. 

S-a născut în Reghin, județul Mureș, și a crescut cu pasiunea pentru muzică. Face pian de mică, de când părinții i-au cumpărat o pianină. A fost și olimpică la pian, iar pasiunea pentru muzică a făcut-o să urmeze Liceul de Muzică din Cluj și Conservatorul. 

Anul trecut a avut clasa a IV-a, prima generație pe care a luat-o de la pregătitoare. Obișnuiește să întrebe elevii în fiecare dimineață cum se simt, să vadă dacă au starea de spirit necesară pentru învățare. Au fost dăți când a lăsat materia deoparte ca să-l asculte toți pe elevul căruia îi murise animalul de companie. „Consider că în unele situații trebuie să lași deoparte ce ți-ai propus și să-i lași să vorbească despre ce îi frământă.” Vedea empatie între ei pe măsură ce elevii spuneau povești asemănătoare despre situațiile dificile prin care și ei au trecut. 

Ea însăși a învățat despre ascultarea empatică în urma unor cursuri de comunicare non-violentă. Îi grupează câte doi și timp de un minut îi lasă să vorbească pe rând, fără să se întrerupă, pe un anumit subiect. Apoi fiecare spune ce a auzit de la celălalt. În al treilea minut, cei doi clarifică ce au vrut să spună. „Pentru ei e important să asculte fără să întrerupă. Și mie mi-a luat timp să realizez că nu trebuie să umplu golul de pauză dintr-o conversație, ci doar să ascult. Am avut o revelație cu asta.”

Ascultarea i-a ajutat pe elevi să se împrietenească, să se cunoască mai bine și, treptat, a devenit una dintre activitățile preferate, deoarece o întrebau deseori pe Anca: „când facem ascultarea empatică?”.

„Mergeam acasă și plângeam în fiecare seară”

În primii doi ani în învățământ, Anca a fost învățătoare într-un sat din județul Mureș. „Acolo am învățat cel mai mult. Dacă acum sunt la o școală din centru din Cluj unde unii copii știau deja să scrie și să citească în clasa pregătitoare, acolo a fost fix pe dos.” 

Copiii de clasa a II-a nu știau ce e un lac, cum arată marea, ce este o sufragerie. Adulții din jurul Ancăi îi spuneau să nu-și consume energia cu ei, că vin din medii defavorizate. Întăreau prejudecata că sunt lipsiți de perspective, de viitor. Din cei 20 de elevi, doar 10 veneau constant la școală, iar motivul principal erau cornul și laptele. 

Când Anca intra în clasă, elevii se jucau, alergau, nu erau concentrați la oră, refuzau învățarea. „Șocul a fost că nu reușeam să fac nimic cu ei și nu aveam nici susținerea părinților. Simțeam că nu am nicio direcție.”

A făcut regulile clasei imprimate pe coli albe mari. A cerut ajutorul elevilor să le citească, să decidă dacă sunt de acord cu ele și să le lipească pe pereți. Nimeni nu răspundea rugăminților ei. „Am ales pe cineva și i-am zis că mi-ar plăcea să mă ajute. «Du-te de aici că nu citesc nimic», mi-a zis. Nu am știut cum să reacționez. Din prima zi mergeam acasă și plângeam în fiecare seară. Simțeam că e un dezastru.” 

Și-a dat seama că fără a crea o relație apropiată cu elevii, nu are nicio șansă de reușită. Văzând că elevii nu știau să scrie și să citească suficient de bine, a ales să lase planificarea pentru clasa a II-a deoparte și să-i ia de la zero, să le predea alfabetul din nou. „Mi-am închis ușa la clasă și am zis că fac ce simt eu. Credeam că fac ceva interzis dacă nu respect planificarea.”

Treptat a crescut numărul celor care veneau la școală. Până la finalul anului avea prezența a 19 copii. Cel care lipsea, „avea o situație specială, era trimis de părinți în pădure să adune lemne.” Școala devenise singurul loc sigur din viața lor. Locul ce răspundea și altor nevoi decât cea primară, de a mânca. Erau ascultați, se jucau cu adultul din fața lor, primeau afecțiune. Prin apropiere, Anca i-a ajutat să viseze la viitor, să aibă idealuri. 

Și acum păstrează legătura cu ei. De curând i-a vizitat în sat, au ieșit să mănânce pizza împreună. În iunie au terminat clasa a VIII-a, iar la festivitate a fost prezentă și Anca online când le-a transmis gânduri și încurajări pentru viitor. Spune că sistemul de învățământ românesc trebuie să investească mai ales în copiii și profesorii din mediul rural, „să aibă în față profesori care să-i inspire, să le spună că pot face orice și să-i încurajeze să își exploreze curiozitățile. Un profesor demotivat în mediul rural ar putea fi un eșec pentru educația copiilor.”

Spune că impactul ei asupra copiilor din mediul rural „a fost unul la 180 de grade”. Uneori se întreabă dacă e la fel pentru copiii din oraș. Dacă în primul caz, pentru unii dintre ei succesul a fost să învețe să scrie și să citească, în al doilea caz succesul înseamnă dezvoltarea aptitudinilor intelectuale și emoționale. Cât a fost în sat, misiunea Ancăi a fost să arate că nu doar contextul social în care se dezvoltă elevii e definitoriu pentru parcursul în viață, ci și accesul la educație facilitat de o persoană motivată la catedră. În plus, crede că prin dăruirea profesorului, copiii pot învăța să viseze. 

Activități prin care stimulează colaborarea și creativitatea

Din experiențele anterioare, Anca a descoperit că elevii învață mai mult din proiecte și abia așteaptă să vadă ce interese, pasiuni și inițiative vor avea elevii pe care îi va cunoaște pe 13 septembrie. Una dintre fostele eleve, în primele zile ale clasei pregătitoare, le-a prezentat colegilor cartea scrisă de ea. Aceștia au fost fascinați și au început toți să scrie cărți și să le prezinte în fața clasei: „Erau mai mult benzi desenate dar toți aveau o poveste în carte.” În clasa a II-a, un elev pasionat de tehnologie a venit la școală cu un proiect făcut în PowerPoint. „Imediat ceilalți au mers acasă și au învățat să facă asta.” 

Îi sprijină pe elevi să-și urmeze pasiunile, indiferent de natura lor, dar cu atât mai mult dacă implică abilități digitale. În urmă cu doi ani, pe lângă școală, a avut un job part-time de coordonator de proiect la organizația Simplon. Proiectul Digital Kids, ce se adresează copiilor cu vârsta între 6-14 ani, a fost primul pe listă. Copiii învață să folosească tastatura, mouse-ul, apoi să programeze, până ajung să-și creeze propriile jocuri și aplicații. Pentru Anca a fost o perioadă în care a învățat cum să se organizeze mai bine și a realizat că „elevii lucrează cu mai mult drag când sunt pasionați.” 

Spune că elevii sunt „oglinda părinților și a bunicilor.” Când îi vede tensionați, ia legătura cu părinții să afle ce se află în spatele reacției. A învățat că rezolvarea nu e în copil. În orele de consiliere cu părinții ascultă și ghidează conversațiile cu întrebări prin care descoperă factorii ce influențează starea elevilor. 

Crede că relația părinte-școală e esențială pentru învățare, de aceea implică și părinții în activitățile școlare. De Ziua Abecedarului a făcut o activitate de tip teambuilding. A adunat elevii și părinții în sala de sport. Fiecare elev a venit pe rând și a extras dintr-o cutie o literă pe spatele căreia era un joc al cărui nume începea cu litera respectivă. S-au jucat împreună vreme de câteva ore, iar elevii s-au distrat văzându-și părinții jucându-se leapșa.

Și la ședința cu părinții construiește spațiu prin care aceștia să se apropie unii de alții. Îi invită să aibă câteva minute de discuții grupați câte doi. Așa descoperă că elevii au pasiuni comune sau că toți au perioade când refuză să-și facă temele sau să învețe. Anca a chemat și un trainer la școală să le vorbească despre comunicarea non-violentă sau despre siguranța pe internet, mai ales că elevii au petrecut mult timp în fața calculatoarelor în ultimul an. 

Colaborarea, empatia și adaptabilitatea sunt competențele principale pe care Anca urmărește să le dezvolte elevilor, mai ales prin proiecte de grup. Un exemplu este „copacul cu frunze”, făcut în clasa a III-a, fiind inspirată de Rodica Istrate, membră în comunitatea Aspire Teachers. A împărțit copiii în grupe de câte cinci, cu abilități cât mai diverse. Scopul era să câștige cât mai multe puncte făcând diverse activități, cum ar fi: să citească cărți suplimentar, să compună poezii, să realizeze proiecte sau să vină cu orice altă idee creativă cu scop educațional. „Luptau să strângă puncte și, la final de lună, cine avea cele mai multe puncte își îndeplinea orice dorință.”

Elevii ajunseseră să facă și ședințe de planificare a efortului din săptămâna respectivă, când stabileau fiecare ce sarcini au de făcut, iar când un elev nu realiza ce-și asumase, ceilalți găseau soluții pentru a compensa. Îi auzeam cum își spuneau: „«Hai, fă și tu», sau «tu citești o carte și avem x puncte».” 

Dorința primei echipe câștigătoare a fost să doarmă o noapte acasă la Anca. S-au distrat ca la o petrecere în pijama, au dormit toți într-un pat mare dintr-un dormitor, s-au jucat și au mâncat împreună. „Le-a plăcut enorm; așa i-am cunoscut și mai bine.”

Incertitudinea, provocarea noului an școlar

Pe 13 septembrie, Anca îi va vedea pentru prima dată pe elevii săi din clasa pregătitoare. Cea mai mare provocare e incertitudinea, dacă școala va fi online sau fizic. Se întreabă cum va face orele în online, dat fiind că va fi prima interacțiune a elevilor cu școala, la doar șase ani. Nu îi este teamă de tranziția de la clasa a IV-a la cea pregătitoare, deși crede că cinci ani cu o clasă de elevi e mult și ține în loc adaptabilitatea copiilor. O soluție ar fi doi învățători per ciclu primar, de la pregătitoare la clasa a II-a și de la a III-a la a IV-a. Dacă va fi pusă vreodată în fața unei astfel de schimbări, Anca ar alege primii trei ani „aici sunt în elementul meu.”

Își propune să înceapă școala cu o evaluare, după un an și jumătate de pandemie și ore online, să vadă la ce nivel sunt. Planul e să facă grupe mici de elevi și să aibă o discuție cu fiecare, inclusiv cu părinții. Apoi să continue cu jocuri de literație, „să văd dacă știu cum se deschide și se ține o carte în mână, ce litere cunosc.” Același lucru îl va face și la matematică.

Pasiunea pentru muzică a Ancăi, formă de învățare pentru elevi

„Eu sunt muzică, respir muzică”, răspunde când e întrebată de interesul pentru pian și chitară. Încă de la începutul carierei, își folosește pasiunea ca să ușureze învățarea copiilor. Așa i-a învățat matematică pe elevii din mediul rural, „le-am compus câte un cântec pentru fiecare formă geometrică.”

Pe copiii din Cluj i-a învățat să cânte la flaut și în cadrul serbării de Crăciun au organizat un mini recital. La finalul clasei a IV-a au compus o piesă împreună pe linia melodică a celor de la Imagine Dragons - Believer. „Versurile ne descriau pe noi, cum am fost împreună în clasele mici, cum am ajuns departe și cum suntem pregătiți pentru clasa a V-a.” A dus și o pianină la școală, dar la scurt timp au dat-o elevii de pământ din greșeală și au stricat-o.

Cea mai prețioasă lecție învățată în carieră e că așteptările și nevoile copiilor și ale părinților sunt diferite și că nu are cum să le îndeplinească pe toate. În primii ani, se epuiza singură gândindu-se cum să le facă pe toate. „Asta am învățat greu, puneam multă presiune pe mine dorindu-mi să împac pe toată lumea și îmi spuneam constant că nu sunt suficient de bună. De aceea am început să lucrez tot mai mult la dezvoltarea mea ca om, începând cu terapie, cursuri de teatru de improvizație, psihodramă, comunicare non-violentă sau dezvoltare personală ghidată de natură. În aceeași măsură, intrarea în comunitatea Aspire mi-a dat aripi.” 

Acum se lasă condusă de propriul instinct, mânată de bucuria de a fi în jurul elevilor, indiferent de unde vin. A realizat că rolul ei este să-i ghideze în procesul de cunoaștere și descoperire, iar ingredientul principal e dedicația. 

foto: anca păușan (a treia din dreapta) alături de colegii din echipa de organizare, academia aspire for teachers, poiana brașov, 2018

Interviu realizat de Roxana Tănăsachi